Cuvântul care ar caracteriza cel mai bine relația dintre cele cinci surori este - prietenie. Una sau două, de obicei făceau în casă curat, altele două se duceau după frunze, pentru că mama creștea viermi de mătase. Dar dacă aveau de învățat, mama le scutea de lucru. Pe prim plan erau studiile, ocupația la instrumente. Cu toate acestea, nu erau leneșe. Cel mai interesant era când ele, cântând la instrumente, mai greșeau, iar mama, care n-avea studii muzicale, zicea: „Încă odată cântă, că n-ai cântat corect”.

Mama lor a avut un mare vis: de a se face dansatoare, balerină. Îi plăcea dansul dar tata i-a spus că, mai întâi de toate, trebuie să se căsătorească și după asta va merge la balet. N-a fost să fie, pentru că de îndată au apărut grijile, au construit casa, au apărut copiii și și-a luat gândul de la marea ei pasiune. Tatăl fetelor a fost ales să facă școala de teologie la Iași. S-a urcat într-o căruță să meargă la Iași la școală, dar, pe drum, a sărit din căruță și a venit înapoi acasă. Băieții erau aleși după voce, aspect și ținută. El avea o voce foarte sonoră, se auzea de la marginea muchiei. Ceea ce țin minte surorile Osoianu este că părinții lor s-au împăcat de minune. Au fost un cuplu de admirat, purtându-și unul altuia un respect deosebit. Formula de adresare unul către altul era: „mata”. Niciodată nu s-au adresat la persoana a doua. De altfel, și copiii interpretelor au moștenit această adresare față de mamele lor. Puterea exemplului este foarte mare, uneori valorează mai mult decât cuvintele. În anii copilăriei li se părea că părinții lor nu se ceartă niciodată, dar, cu siguranță, aveau și ei momentele lor de gâlceavă, doar că nu le făceau în văzul copiilor.

Părinții le-au asigurat un climat foarte cald dar și ele erau cuminți. Dacă venea cineva în vizită, fetele se jucau pe cuptor așa, încât nu le mai auzea nimeni. Făceau și șotii, dar, când veneau oaspeți, ele nu se implicau în treburile lor. Jucării nu aveau, dar făceau păpușe din bucăţi de stofă, pănușe. Le plăcea foarte mult cum le spunea mama poveștile! Vara cosea la mașină și ele o ascultau, dar, desigur, trebuia să facă și treburile prin gospodărie, asta era condiția.

Surorile Osoianu au crescut cu programele Televiziunii Române. Era ceva ce făcea parte din ființa lor. De la ele de acasă se auzeau nunțile de peste Prut. Când erau mici, le povestea tătuca cum își încărca șarabanul cu harbuji și se ducea la Iași să-i vândă. Familia Osoianu o poartă și cei de peste Prut, de la Iași. Spun că au avut noroc de părinți, pentru că ei nu le-au făcut zestre, dar au investit în instrumente și în studiile muzicale. Au fost situații când trebuiau să vândă un bou ca să cumpere un acordeon, care costa 800 de ruble. Elena cânta de mică cu acordeonul la nunți și cumătrii. Prima dată la televizor tot ea a apărut, mai întâi cu orchestra de la Fălești. Avea 14 ani.

Prima apariție în formulă de familie a fost la „Festivalul dinastiilor de familie”, organizat la Palatul Național de către Tudor Colac. Mama, tata, fratele cântau cu vocea și fetele cu instrumentele i-au acompaniat. Ileana era în clasa a 8-a și dorea să fie artistă. Se gândea în sinea ei că, dacă tata se va duce cu diplomele ei la Chișinău, va fi primită. Zis și făcut. Tata i-a luat diplomele și a fost la Filarmonică să-l caute pe Nicolae Sulac. Sigur că nu l-a mai găsit, dar cel puțin a încercat. “Noi cântăm folclorul în stare pură”, spun surorile Osoianu, este secretul care le recomandă în fața publicului. Din dorința de a scoate din anonimat dinastiile din întreaga republică, au inițiat Festivalul Național „La izvorul Osoiencelor”, un eveniment care o dată la doi ani ne scoate din cotidian și ne apropie de tradiții. Este un prilej de a stimula familiile în care se cântă, să se pregătească și să vină în fața publicului. În vara anului 2023 s-a desfăşurat cea de-a VI-a ediţie a Festivalului care a avut loc chiar în faţa casei părinteşti.

Doritorii de a vizita Muzeul Osoiencelor din Horeşti, Făleşti, vor avea ocazia să vadă şi bojdeuca lui tătuca, făcută în doar o lună chiar de mâinile bunicului lor. Este o căsuță mică, cu poduri joase, dar de unde nu lipsește icoana din ungher și unde a contat mereu buna înțelegere între semeni. Din fotografiile de pe pereţi, zâmbesc mama, bunicii și străbunicul lor, rădăcinile care alimentează cu putere creatoare aceste cinci verigi ale neamului. Părinții Profira și Constantin iubeau mult cântecul. Drept dovadă sunt instrumentele care împânzeau, altădată, casa lor și care sunt păstrate cu sfințenie până astăzi. Au dat sfoară prin sat că există un muzeu al Osoiencelor și localnicii aduc şi astăzi aici tot ce nu le mai folosește prin curte.

Au plecat pe rând de acasă. Întâi a plecat Elena, sora mai mare și ea le-a făcut drum celorlalte. Elena s-a înscris la studii la Colegiul de Muzică din Bălți, la baian. Valentina se trezea în fiecare dimineață și visa cu ochii deschiși ca să plece și ea la studii. O vedea pe Elena că le aducea bomboane, avea fotografii frumoase și visa și ea la ziua când o va urma. Valentina cu Iulia au venit și ele la Bălți, dar la Institutul Pedagogic, la Facultatea de muzică. Maria are o poveste interesantă, a studiat un an la Institutul de la Bălți, iar în acel an s-a fondat „Tălăncuța” și ea și-a dorit să activeze în ansamblu. Nu i-au eliberat actele înainte de absolvire, dar ea, oricum, a ales să abandoneze și să plece la Chișinău. A lucrat timp de un an și apoi a revenit la Institut. Tatei nu i-a plăcut decizia Mariei de a abandona studiile pentru că nu putea înțelege cum poți lăsa studiile pentru ca să cânți la „Tălăncuța”. Valentina lucra la Lipcani, acolo a avut îndreptare după facultate. A lucrat un an la Școala pedagogică din Lipcani și în al doilea an, când a vrut să se transfere la Chișinău, de asemenea, nu i s-a permis. A fost eliberată din serviciu în baza articolului că nu se prezenta la lucru.

Au făcut iată, niște sacrificii ca să ajungă la „Tălăncuța”, sacrificii pe care și le-au asumat cu toată responsabilitatea și curajul. Dar se pare, tinerețea presupune mult curaj, îndrăzneală, pasiune. Într-adevăr, la început ele au riscat mult pentru că la Chișinău nu aveau nimic: nici locuri de muncă, nici locuri de trai. Au trăit la gazdă și le-a fost foarte dificil. Au avut noroc de Tamara Ciobanu, care le-a oferit recomandări și au fost primite la lucru. Au început să activeze la niște studiouri muzicale prin școli, care aparțineau Uniunii Muzicienilor. Altfel, nu le-ar fi primit nimeni la muncă, pentru că nu aveau viză de reședință. Primeau câte 47 de ruble, 25 le dădeau pe chirie iar cu restul banilor încercau să supraviețuiască. Nu le place să-și amintească de acea perioadă, pentru că a fost foarte grea, dar rămâne amintirea spectacolelor și înregistrărilor.

Întâlnirea Elenei Osoianu cu Andrei Tamazlâcaru a fost momentul care a declanșat toate aceste mișcări ale tuturor surorilor dar și formarea “Tălăncuței”, ea fiind una dintre primele soliste. În 1980 Elena a făcut cunoștință cu domnul Andrei în ograda Institutului de Arte. Ea cânta la orchestra „Mărțișor”, acolo unde l-a întâlnit pe Ion, viitorul ei soț, fratele lui Andrei Tamazlâcaru. Ea cânta la baian și cu vocea și Ion l-a rugat pe domnul Andrei să o asculte. Primul cântec pe care i l-a dat Andrei Tamazlâcaru spre studiere a fost „Doina ciobanului”. I-a spus s-o asculte, s-o învețe și, între timp, să mai găsească niște fete de la Institutul de Arte. A găsit câteva fete de la dirijat coral, au fost la câteva lecții și aici s-au oprit, n-au mai venit, pentru că nu au înțeles ce se cere de la ele. După ce Eena a învățat „Doina Ciobanului”, domnul Andrei i-a propus „Miorița”, „Ciobănelul”, niște cântece vechi și ea i-a spus atunci că are niște surori care cântă. Astfel le-a adunat împreună și le-a reușit să se mențină. Practic, de la surorile Osoianu a pornit acest fenomen numit astăzi „Tălăncuța”. Mergeau în fiecare seară la Elena la Institut, erau clasele mari, libere și le era dragu să facă repetiții. Seara coborau pe strada Pușkin, copacii înverziți, erau tinere, fără griji, mergeau la Tamazlâcaru și-i cântau ce au învățat, iar el le dădea sfaturi. Niciodată însă n-a spus că nu fac bine ce fac, le îndemna pe alocuri să mai schimbe, le propunea diferite variante. Sau le dădea un cântec să-l asculte cum cântă informatorul și să-l interpreteze cum consideră ele. La final, după ce le asculta zicea: „Voi vrăjiți aceste cântece, nu știu ce le faceți”.

Primele concerte cu “Tălăncuța” au fost la Uniunea Scriitorilor. În fiecare zi de joi, se făcea cenaclu. Nu era program unde Surorile Osoianu să nu fie implicate. Apoi au început a veni și ceilalți membri ai „Tălăncuței”. Repetițiile se făceau separat. Nu se adunau toți colegii grămadă. Asta era tactica de lucru a lui Andrei Tamazlâcaru. Nu avea un program de primire. Era gata să le asculte la Uniunea Muzicienilor oricând aveau nevoie de un sfat. Dar, după cum spunea el, cele mai bune repetiții erau spectacolele în scenă. Erau în plină activitate. Înregistrările le făceau la Studioul de la Moldova 1. Se imprima live, în regim de spectacol. Cântau un cântec acapela de 6 minute și trebuia să se mențină în tonalitate. Repetițiile le-au ajutat foarte mult pe cele cinci surori. În fiecare zi repetau. Atâtea costume au cărat. Ele erau nucleul Tălăncuței, dar băieții se schimbau și nu știau ce băiat va veni la concert. Astfel, ele luau de la Institutul de Arte costumele în genți mari și le aduceau băieților. Erau fete ascultătoare, n-au putut refuza.

”Aveam foarte multe invitații. Marele nostru noroc a fost că l-am întâlnit pe domnul Andrei Tamazlâcaru, altfel, cine știe pe unde eram fiecare dintre noi, pe la vreo școală în calitate de profesoare de muzică. Ne amintim de unul dintre primele spectacole la Teatrul Verde, acolo unde am cântat niște invocări de primăvară cu textul „Cocostârcul”, care era așa: „Cocostârc stârc, n-ai văzut pe mama-n târg? Am văzut-o la Galați, Mânca pâine cu cârnaț”. Dar, fiindcă era încă regimul sovietic, domnul Tamazlâcaru a avut probleme mari din cauza acestor versuri. Ne-au dat afară de pe scenă, pentru că nu înțelegeau ce este cu această promovare a românismului. Am cântat colindul „La poartă la Ștefan Vodă” și, de asemenea, au fost mari probleme. Dar să știți că noi nu ne dădeam seama, am trecut mai ușor peste aceste impedimente.” (Surorile Osoianu)